Pentru ca nu trebuie uitat...

Nu m-am imbolnavit nici macar pentru o zi cat timp am stat in munti. Ma treceau sudori cumplite in caldurile de jos si apoi imi macinam dintii fugind de ploile inaltimilor. Seara la Turnuri ieseam afara satui de spalatul in bucatarie la lighean si in ploaia rece ne spalam la sipotul din fata cabanei. Picioarele erau roase de piatra neslefuita si inghetata de timp si vreme. Ploile aproape zilnice nu ne scapau din vedere. Ajungeam sa facem un traseu de doua ore in doar o singura ora. Calvarul vremii se prelungea zi de zi.

*

Nu scriu aceste randuri ca o marturisire in care suferinta este factorul principal. Dimpotriva, nu a fost si nici nu va fi. Pincipalul actor a fost muntele si tot ce inseamna el. Daca suferinta face parte inevitabil din el nu este vina sa. Este vina neputintei oameilor si a inferioritatii lor. Pentru ca suferinta vine atunci cand o recunosti si o simti. Eu parca nu simteam aceasta durere atunci . Poate ca acum sunt doar constient si mi-am pierdut acea visare din cotlonul ascuns al muntilor. Era dureros pentru mine sa renunt dar nu sufeream din pricina micilor pedespe ale muntelui. Nu numai ca imi doream sa rezist pana la capat dar ajunsesem sa-mi spun ca nu am de ce sa ma plang si ca nu sunt mai prejos de nimeni de acolo.

*

Am inteles ca” suferinta mica te face sa tipi, suferinta mare este muta”.

*

Pornim incet in sus. Stiu ca mereu imi venea greu pe primul urcus pana la paraul lui Bahn. Cu toate ca pe drumul forestier pierdeam cred ca cel mai mult timp, sunam acasa, radeam si bineinteles beam sticla de Cola pe care Nea Dan o aducea obligatoriu in capatul drumului; cred ca acel drum era cea mai placuta parte a fiecarei coborari si urcari. Eram lipsiti de grija ca va ploua, parca nici nu ne dadeam seama ca vom ajunge abia tarziu seara la cabana si ca multe se pot intampla pe drum. Mergeam prin padure ca si cum era a noastra si pe buna dreptate ne permiteam aproape orice. Nu trecea nimeni cu zilele si aveam cateodata impresia ca urcam muntele degeaba dca turistii nu vin si ei.

*

Pe munte probabil ai de mult ori impresia ca acesta iti permite orice. Te simti plutind, nu de la altitudine sau de la simpla fericire ca ai o zi insorita si ca nu te arde fata dupa ziua de ieri. Te simti increzator doar fiindca nu mai gafai ca un nebun si simti ca iti rezista gleznele pe putin pana la primul parau. Te uiti la ceas si vezi ca ai castigat mai bine de 10 minute pe ultima portiune a traseului si te gandesti ca vei merge tot asa si o sa ajungi in final cu o ora mai devreme. Acea ora probabil o vei petrece linistit..la o bere razand cu amicii tai de drum.

Cu toate astea muntele nu va rata niciodata ocazia de a te ataca si a te pune in sah. Crezi ca pionul, singurul tau pion, propria-ti vointa, a scapat pe muchia diagonala si va ataca regina, varful muntelui, dar esti lovit de un vant “nebun” chiar de pe muchia cealalta. Ploaia sare peste doua varfuri si ataca din propria jumatate. Atunci nu mai stii ce sa faci si timpul se scurge. Vezi cum norii iti rad in fata. Rugaciunile nu-si au locul intre aceste semnele ale sacrului ce zdrobesc profanul oricarei increderi lipsite de respect fata de legile muntelui.

Spre Varf

Marea finala incepuse si noi abia ascultam ceva la radioul din bucatarie. Pe 11.07 ne doream si noi cel mai mic televizor din lume pe care sa-l fi putut cara acolo sus si sa fi prins TVR-ul si finala campionatului mondial. Eu terminam o saptamana sus la cabana si gandurile parca ma treceau mai rar dar la fel de puternic. Duceam in interior o lupta teribila cu propriile rabufniri umane de libertate si alegere. Pe de alta parte constiinta ma motiva sa continui. Eram prins intr-o capcana a jocului numit dorinta. Poate ca sunt un om care nu stie intotdeauna ce isi doreste dar de multe ori neaga asta. Momentele acelea nici acum nu stiu daca mi le-am dorit. Nu e vorba de cat de greu fizic a fost, de condiitiile sau motivele pentru care am facut asta. Era si va fi vorba de singuratatea si de neputinta de acolo. Imi era frica de ce puteam deveni si nu in ultimul timp de ce puteam pierde. Pe de alta parte stiam ca imi voi castiga respectul propriei persoane si la final, pe langa faptul ca voi putea spune cate varfuri am cucerit, imi va ramane si amintirea noptilor ploioase ce ma macinau.

Turisstii au plecat....

Si mai multa singuratate...

*

De multe ori eu imi abandonam locul de simplu ajutor la cabana si incepeam sa vorbesc cu turistii. Romani sau straini legam imediat o conversatie pe care puteam sa o tin ore. Era un motiv, un pretext de a ma rupe de munca fizica dar si de o atmosfera care mi se parea degradanta. Stateam pe terasa sau in sala de mese si vorbeam. Le puneam intrebari ei ma intrebau si asa trecea timpul. La final am constientizat cat de important era contactul cu turistii si probabil de multe ori in parcursul relatarii imi voi aminti figuri ce mi-au ramas intiparite in minte ca puncte de reper din aventura in munti.

Nu am aflat cine a castigat CM. Era deosebit de plictisitor radioul si mult mai imbietor patul meu de la etaj. Oricum a doua zi munceam, pe vai si drumuri.

*

Printre vaile inghetate si inecat de ceata si ploaie am gasit si drumul catre creasta. Am ajuns si pe inaltimile Fagarasului chiar spre sfarsitul marii mele aventrui. Moldoveanu m-a asteptat cu soare si era chiar asa cum mi-l imaginasem. Cu o ultima portiune, o creasta solitara pe care o mangaiai incet cu mainile inevitabil era ultima provocare a varfului Romaniei.

Pe varf chiar nu-mi aduc aminte cat am stat. Ma gandeam ca pana la urma a fost nevoie sa stua o luna in singuratate pentru a ajunge aici. Si incet doar pentru mine ma intrebam daca cumva am facut cel mai mare efort dintr toti cei care urcasera pe varf, nu in acea vara, nici anul trecut poate de niciodata. Am vrut sa ajung pe Moldoveanu si speram la acea zi libera de la Corina cand sa merg si eu. Dar saptamanile treceau fara nicio amintire a varfului. Era dezamagitor si aproape ca uitasem de acest obiectiv al meu.

“Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea...” (Lucian Blaga)

Momentele se oprisera intr-o noapte in care luna era reflectorul ce lumina valea pe care am locuit. Seninul noptii ma scosese afara pe veranda de piatra umeda. Stateam cu doamna Corina si ne uitam la stelele mai limpezi ca niciodata. Trecut de 12 eu imi tot spuneam ca trebuie sa plec la culcare. Dar nu plecam si parca insistam sa se lumineze si mai bine inaltimile. Eram unul dintre acei oameni care visau noaptea, intr-unul dintre cotloanele ascunse ale muntelui.

“- Ce zici maine mergi pe Moldoveanu? Nu prea sunt turisti, daca vrei poti sa te duci.”

Era vocea cabanierei care se uita la mine si eu impietrisem. In acel moment imi treceau prin minte o mie de ganduri. Era trecut de 12, abia ma intorsesem dintr-un transport obositor, peste o zi aveam alt transport, maine avem de facut curat in toate cabana... cum ii sun pe ai mei de pe varf?

- Sigur ...maine? La cat? O sa fie senin nu?

- A da ajungi imediat si oricum e multa lume pe traseu. Il iei si pe Cipi? “

Voiam sa fiu singur. Sa ma vad singur pe varf si sa ma chinui singur sa fac poza pe care o asteptam de atata timp. Dar am raspuns :”– Da sigur mergem impreuna...oare se trezeste?”

Ne-am trezit la 6:30 si tremuram pentru prima data mai mult de emotie decat de frig. Simteam ca trebuie sa plecam cat mai repede ca nu cumva se se intample ceva. La 7:30 eram pe traseul spre varf iesind intr-o semicaldare la 15 minute mai sus de cabana. Dupa jumatate de ora in care fugeam aproape pe traseu cu principala teama de a nu ne inghiti pastilele pentru gat, ajungeam in saua Podragului si vedeam cealalta parte a Fagarasului, Sudul din Arges.

Prima ploaie

...Nu pot sa zic ca ma astepta. Nici muntele, nici cineva. Pentru ca eu cred ca nu astepti niciodata nimic ci doar te pregatesti. Atunci cand stai intr-o gara, afumata de fumul gros de tigara prin care zaresti chipurile usor nestiutoare, banuitoare, poate chiar speriate ale calatorilor, nu astepti. Nu astepti nici trenul, nici pe cineva ci doar te pregatesti sa vina trenul, sa vina cineva. Nici eu nu speram sa ma astepte cineva. Nu asteptam nimic decat sa traiesc alaturi de munte. Ma pregateam doar in interior sa tin pasul cu acesta. Era jocul de sah pe care nu-l pierdusem urat niciodata, insa nici nu simtisem ca-l castigasem cinstit pana acum..

...Ne inecasem in transpiratie. Urechile bubuiau de un zumzet al picaturilor de apa ce se izbeau de stanca lustruita de perfectiunea vremii. O ceata ingrata isi facea aparitia usor dinspre valeace tocmai o urcasem. De sus, lumina un soare pe care il aveam mai aproape, il vedeam mai bine si il simteam mai ingaduitor ca niciodata. Cabana de lemn, acoperita cu o tabla roscovana, roasa de furtunile ce bateau mereu in cautarea drumului la vale, avea prins in fata drapelul...

...Mereu mi s-a parut ciudat sa visezi noaptea. Cotloanele mintilor sunt doar amagiri si cu toate ca omul are nevoie de asa ceva, ele sunt doar stavilar al vointei. De altfel T.E.Lawrence spunea ca printre cei care viseaza ziua sunt oameni periculosi. E frumos sa fii o persoana periculoasa. E obositor oare? Visam sa ajung la Podragu si sa se termine urcusul agonizant. Nu eram periculos, nici macar nervos. Insa eram obosit…

“Toti oamenii viseaza:dar nu la fel. Aceia care viseaza noaptea in cotloanele ascunse ale mintilor lor se trezesc ziua pentru a-si da seama ca totul e lipsit de insemnatate: intre cei care viseaza ziua sunt oameni periculosi, deoarece ar putea sa-si traiasca visele cu ochii deschisi, sa le transforme in realitate.” T.E. Lawrence

Caldarea era ca un cazan imens, ce fierbea totusi in racoarea muntilor. Nu vedeam aproape nimic din cauza cetii si credeam ca mai avem destul pana la cabana. Ne obisnuisem cu o senzatie de umezeala dureroasa in degetele rasfirate prin bocanci.

Dupa un damb al vaii imi ridic privirea spre o taietura facuta in ceata. Cabana cenusie fumega linistita in mijlocul furtunii...

- Hai intra, ce crezi ca merg eu primul?

- Ce zici…mare nu?

- Bine intram amandoi…hai odata…

Deschid doua obloane coscovite ce inca pastrau o culoare rosie.

-Vii? Hai… ploua.

Looking for the summer...on the road...just tell

Hehe m-am dus, m-am dus, sa tai un copac,

Hehe m-am dus , m-am dus sa beau un coniac…

Hehe, m-am dus la munte…un summer job ce-a pus capac.

Scriu o scrisoare,

Un legamant.

Nu e de mirare…

Traiesc pe-un alt Pamant!

Nu ploua si nici nu e frig. E cald si presiunea nu-ti explodeaza capul. Nimeni nu intreaba intr-o engleza ragusita daca poate bea ceva. Nimeni nu mai bea un ceai aromat cu un rom intepator. Nu mai avem de facut inca doua ore pe o ploaie torentiala pentru a regasi printre pietre, umbre ale cetii, o cabana tot de piatra, ramasita a furtunii de ieri.

Valea cea adanca lunga de 20 de km am parcurs-o pentru ultima data si acum sunt doar pe un drum de fier, pe care nu-l simt. Mi se pare ca nu cunosc niciuo cale ci doar fiecare piatra, cot, culme, parau al vaii Podragu. Ceasul meu functiona dupa timpii facuti intre punctele finale ale potecii peticite tot de noi, cei ce reuseam sa ne intelegem cu muntele patrunzandu-i in adancuri.

Nu scriu pentru ca deja am uitat cum e sa astepti pe oricine. Nu ma amagesc cu un pahar de ceai cu rom si muzica linistita de la Turnuri. Nu ma plang de nimic in continuare pentru ca nu vreau sa ma inec singur. Nu am simtit singuratate pe inaltimi pentru ca nu am vrut nici altii sa sufere de ea. Am plecat singur din munti si m-am intors mai nerabdator ca niciodata.

Poate prea multe negatii ce par a nu-si avea rostul. Nu va ganditi ca sunt doar pentru ca am spus de prea multe ori DA in luna ce a trecut, nu pentru ca la munte inveti sa spui Da. Stingerea generatorului de energie pe care l-am pornit acolo e departe de a se intampla. Impulsul e destul de puternic pentru a lumina intreaga vale.

Sper sa nu necesite consum de energie aceste randuri ci dimpotriva, un mic soc. In cele ce urmeaza sper sa refac un traseu plin de peripetiile unei luni ce parea a fi o noapte incetosata de fumul cabanei, dar a fost o seara lumintata de luna pe care o asteptam. Multumiri muntelui, multumiri Fagarasului si oamenilor lui!

I- Drumul spre inaltimi

Am sosit in Brasov pe o caldura apoape odihnitoare, intr-o sambata de iulie. Picioarele imi erau inghetate cu toate ca le lungisem pe toate scaunele compartimentului trenului de dimineata dinspre Galati. Intarzierea era de 50 de minute si abia dupa aceea am inteles ca nu puteau fi recuperate doar cu putin energie si vointa…asa cum faceam noi la munte….