Marea finala incepuse si noi abia ascultam ceva la radioul din bucatarie. Pe 11.07 ne doream si noi cel mai mic televizor din lume pe care sa-l fi putut cara acolo sus si sa fi prins TVR-ul si finala campionatului mondial. Eu terminam o saptamana sus la cabana si gandurile parca ma treceau mai rar dar la fel de puternic. Duceam in interior o lupta teribila cu propriile rabufniri umane de libertate si alegere. Pe de alta parte constiinta ma motiva sa continui. Eram prins intr-o capcana a jocului numit dorinta. Poate ca sunt un om care nu stie intotdeauna ce isi doreste dar de multe ori neaga asta. Momentele acelea nici acum nu stiu daca mi le-am dorit. Nu e vorba de cat de greu fizic a fost, de condiitiile sau motivele pentru care am facut asta. Era si va fi vorba de singuratatea si de neputinta de acolo. Imi era frica de ce puteam deveni si nu in ultimul timp de ce puteam pierde. Pe de alta parte stiam ca imi voi castiga respectul propriei persoane si la final, pe langa faptul ca voi putea spune cate varfuri am cucerit, imi va ramane si amintirea noptilor ploioase ce ma macinau.
Turisstii au plecat....
Si mai multa singuratate...
*
De multe ori eu imi abandonam locul de simplu ajutor la cabana si incepeam sa vorbesc cu turistii. Romani sau straini legam imediat o conversatie pe care puteam sa o tin ore. Era un motiv, un pretext de a ma rupe de munca fizica dar si de o atmosfera care mi se parea degradanta. Stateam pe terasa sau in sala de mese si vorbeam. Le puneam intrebari ei ma intrebau si asa trecea timpul. La final am constientizat cat de important era contactul cu turistii si probabil de multe ori in parcursul relatarii imi voi aminti figuri ce mi-au ramas intiparite in minte ca puncte de reper din aventura in munti.
Nu am aflat cine a castigat CM. Era deosebit de plictisitor radioul si mult mai imbietor patul meu de la etaj. Oricum a doua zi munceam, pe vai si drumuri.
*
Printre vaile inghetate si inecat de ceata si ploaie am gasit si drumul catre creasta. Am ajuns si pe inaltimile Fagarasului chiar spre sfarsitul marii mele aventrui. Moldoveanu m-a asteptat cu soare si era chiar asa cum mi-l imaginasem. Cu o ultima portiune, o creasta solitara pe care o mangaiai incet cu mainile inevitabil era ultima provocare a varfului Romaniei.
Pe varf chiar nu-mi aduc aminte cat am stat. Ma gandeam ca pana la urma a fost nevoie sa stua o luna in singuratate pentru a ajunge aici. Si incet doar pentru mine ma intrebam daca cumva am facut cel mai mare efort dintr toti cei care urcasera pe varf, nu in acea vara, nici anul trecut poate de niciodata. Am vrut sa ajung pe Moldoveanu si speram la acea zi libera de la Corina cand sa merg si eu. Dar saptamanile treceau fara nicio amintire a varfului. Era dezamagitor si aproape ca uitasem de acest obiectiv al meu.
“Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea...” (Lucian Blaga)
Momentele se oprisera intr-o noapte in care luna era reflectorul ce lumina valea pe care am locuit. Seninul noptii ma scosese afara pe veranda de piatra umeda. Stateam cu doamna Corina si ne uitam la stelele mai limpezi ca niciodata. Trecut de 12 eu imi tot spuneam ca trebuie sa plec la culcare. Dar nu plecam si parca insistam sa se lumineze si mai bine inaltimile. Eram unul dintre acei oameni care visau noaptea, intr-unul dintre cotloanele ascunse ale muntelui.
“- Ce zici maine mergi pe Moldoveanu? Nu prea sunt turisti, daca vrei poti sa te duci.”
Era vocea cabanierei care se uita la mine si eu impietrisem. In acel moment imi treceau prin minte o mie de ganduri. Era trecut de 12, abia ma intorsesem dintr-un transport obositor, peste o zi aveam alt transport, maine avem de facut curat in toate cabana... cum ii sun pe ai mei de pe varf?
- Sigur ...maine? La cat? O sa fie senin nu?
- A da ajungi imediat si oricum e multa lume pe traseu. Il iei si pe Cipi? “
Voiam sa fiu singur. Sa ma vad singur pe varf si sa ma chinui singur sa fac poza pe care o asteptam de atata timp. Dar am raspuns :”– Da sigur mergem impreuna...oare se trezeste?”
Ne-am trezit la 6:30 si tremuram pentru prima data mai mult de emotie decat de frig. Simteam ca trebuie sa plecam cat mai repede ca nu cumva se se intample ceva. La 7:30 eram pe traseul spre varf iesind intr-o semicaldare la 15 minute mai sus de cabana. Dupa jumatate de ora in care fugeam aproape pe traseu cu principala teama de a nu ne inghiti pastilele pentru gat, ajungeam in saua Podragului si vedeam cealalta parte a Fagarasului, Sudul din Arges.
Dupa un damb al vaii imi ridic privirea spre o taietura facuta in ceata. Cabana cenusie fumega linistita in mijlocul furtunii...
- Hai intra, ce crezi ca merg eu primul?
- Ce zici…mare nu?
- Bine intram amandoi…hai odata…
Deschid doua obloane coscovite ce inca pastrau o culoare rosie.
-Vii? Hai… ploua.
