Hehe m-am dus, m-am dus, sa tai un copac,
Hehe m-am dus , m-am dus sa beau un coniac…
Hehe, m-am dus la munte…un summer job ce-a pus capac.
Scriu o scrisoare,
Un legamant.
Nu e de mirare…
Traiesc pe-un alt Pamant!
Nu ploua si nici nu e frig. E cald si presiunea nu-ti explodeaza capul. Nimeni nu intreaba intr-o engleza ragusita daca poate bea ceva. Nimeni nu mai bea un ceai aromat cu un rom intepator. Nu mai avem de facut inca doua ore pe o ploaie torentiala pentru a regasi printre pietre, umbre ale cetii, o cabana tot de piatra, ramasita a furtunii de ieri.
Valea cea adanca lunga de 20 de km am parcurs-o pentru ultima data si acum sunt doar pe un drum de fier, pe care nu-l simt. Mi se pare ca nu cunosc niciuo cale ci doar fiecare piatra, cot, culme, parau al vaii Podragu. Ceasul meu functiona dupa timpii facuti intre punctele finale ale potecii peticite tot de noi, cei ce reuseam sa ne intelegem cu muntele patrunzandu-i in adancuri.
Nu scriu pentru ca deja am uitat cum e sa astepti pe oricine. Nu ma amagesc cu un pahar de ceai cu rom si muzica linistita de la Turnuri. Nu ma plang de nimic in continuare pentru ca nu vreau sa ma inec singur. Nu am simtit singuratate pe inaltimi pentru ca nu am vrut nici altii sa sufere de ea. Am plecat singur din munti si m-am intors mai nerabdator ca niciodata.
Poate prea multe negatii ce par a nu-si avea rostul. Nu va ganditi ca sunt doar pentru ca am spus de prea multe ori DA in luna ce a trecut, nu pentru ca la munte inveti sa spui Da. Stingerea generatorului de energie pe care l-am pornit acolo e departe de a se intampla. Impulsul e destul de puternic pentru a lumina intreaga vale.
Sper sa nu necesite consum de energie aceste randuri ci dimpotriva, un mic soc. In cele ce urmeaza sper sa refac un traseu plin de peripetiile unei luni ce parea a fi o noapte incetosata de fumul cabanei, dar a fost o seara lumintata de luna pe care o asteptam. Multumiri muntelui, multumiri Fagarasului si oamenilor lui!
I- Drumul spre inaltimi
Am sosit in Brasov pe o caldura apoape odihnitoare, intr-o sambata de iulie. Picioarele imi erau inghetate cu toate ca le lungisem pe toate scaunele compartimentului trenului de dimineata dinspre Galati. Intarzierea era de 50 de minute si abia dupa aceea am inteles ca nu puteau fi recuperate doar cu putin energie si vointa…asa cum faceam noi la munte….
